Barbatii ca o…poseta

Ieri, intr-o discutie foarte inteligenta, in care ajunsesem la capatul rabdarii si ma incapatanam sa nu merg la somn asa cum ar fi trebuit, mi-am dat seama cu ce pot fi asemanati foarte bine barbatii.

Doamnelor, nu am de gand sa fiu rea cu ei si nici sa ii pun la zid, iar daca acest lucru v-ati fi dorit, imi pare foarte rau ca trebuie sa va dezamagesc.

Am plecat de la conceptul ca si noi, femeile, si ei, barbatii, suntem niste produse in forma finala, pe care nu le mai poti modela, nu mai poti lucra la ele. Le alegi pentru ca iti corespund nevoilor…indiferent de natura nevoilor. Incercand sa imi dau seama care ar fi obiectul cu care as putea asemana barbatul, printr-o analogie ciudata am ajuns la concluzia ca ar putea fi comparat cu o poseta.

Unele dintre noi viseaza o viata intreaga la printul pe cal alb. Pentru mine acesta este echivalentul posetei Hermes. E scumpa, nu si-o permite oricine, trebuie sa astepti o perioada pana o poti avea. E posibil sa nu iti permiti niciodata sa o ai asa cum barbatul din visele tale e posibil sa nu se intersecteze niciodata cu tine. Altele se indragostesc irecuperabil de o poseta Chanel din colectia trecuta. Un model clasic, care ti se potriveste in orice situatie si care iti ofera exact ceea ce ai tu nevoie. Iar altele aleg poseta „no name” pentru ca aceasta ofera siguranta ca lucrurile depozitate  de ele acolo nu pot fi sustrase.

De ce barbat-poseta? Asa cum zilnic punem in geanta lucrurile atat de necesare…chei, portofel sau total inutile…farduri, agende, agendute si biletele, la fel si in barbati depozitam iubire, adoratie sau dimpotriva crize de gelozie, posesivitate si lista poate continua la infinit.

O data ce ai un Hermes iti dai seama cat de atenta trebuie sa fii sa nu o pierzi, sa nu o zgarii, sa nu o uzezi si aceasta atentie exagerata te oboseste. Dintr-o poseta Hermes nu poti scoate un portofel uzat sau banal, nu poti lasa la iveala o hartie rufoasa ce la un moment dat a fost un biletel de dragoste. NU! Trebuie sa reusesti sa tii stacheta sus si sa te reinventezi in permanenta si la un moment dat obosesti…

O poseta „no name” te poate face sa nu te simti comfortabil daca ai un anumit statut iar daca nu il ai iti poate fi teama  ca se poate deteriora in timp si nu va mai fi depozitara obiectelor tale atat de importante.

Chanel..Chanel…Chanel…poate prea clasica dar corespunde din toate perspectivele la ceea ce iti doresti tu…te face sa te simti unica prin eleganta si iti da siguranta ca ceea ce ai tu mai de pret este protejat (am in minte modelul clasic al posetei Chanel cu lant). Stii ca este a ta si ca poate fi cu greu smulsa.

Sa daruiesti!

In portii mai mici sau mai mari dar indiferent de cantitate mereu cu sufletul deschis. Niciodata pentru ca trebuie ci pentru ca iti doresti sa o faci…

Sa-ti daruiesti sufletul intr-un ambalaj de ziare, sa-ti daruiesti gandurile si visele legate cu funde impozante…

Sa daruiesti pentru ca stii cat de important este pentru tine sa imparti clipe magice cu un alt suflet special…

Sa daruiesti pentru ca poti aduce bucurie in sufletul unui om…

Sa daruiesti pentru ca acest gest te face unic si divinitatea te va privi cu admiratie si va face ca fiecare dar sa se intoarca la tine printr-un pas mic ce te duce mai aproape de Nirvana…

Sa daruiesti pentru un zambet ce iti aduce o lacrima de bucurie in coltul tau de inima ratacita…

Sa ai curajul sa imparti cu cei ce conteaza trairile tale, motivatia pentru care te trezesti zambind in fiecare zi si fiecare raza de soare ce iti invaluie trupul…

Secunda de meditatie

Incerc in clipele putine de relaxare sa-mi proiectez viata, sa identific in permanenta ce imi doresc, cum ma vad pe termen scurt, pe termen mediu si lung… Incerc… Imi vin in minte experiente traite la intensitate maxima. Rememorez evenimente ce par a se fi intamplat atat de adanc invaluite in trecut incat s-au estompat aproape de tot…par a nu mai fi ale mele… Regrete ? Nu, nu vreau sa regret nimic, de ce as regreta… ? As fi facut unele lucruri diferit ? Poate si totusi e atat de irelevant… Am invatat ceva pe parcurs ? Probabil…

Ma vad si ma regasesc in multe ipostaze pe care le-am trait sau va urma sa le traiesc… Pasi, etape…Nu imi dau seama daca imi doresc sa stiu cum arata viitorul dar nici nu pot spune daca…mint…sau incercam sa ma mint…vreau surprize frumoase…surprize pe care doar divinitatea ti le poate face atunci cand stie ca ai nevoie de ele sau esti pregatit sa le accepti, sa le apreciezi…

Mi se intampla uneori sa merg pe strada si sa ma simt intr-un alt loc, intr-un alt timp, intr-o dimensiune paralela iar secunda se dilata intr-un amalgam de vise… Mi se intampla alteori sa ma pierd printre imaginile pe care creierul le-a pastrat intr-un colt si sa deschid cate o usa…o poarta ce sta incuiata pentru ca nu am timp, sau nu vreau sa am timp sa o deschid si sa ma mir de ceea ce am inmagazinat in acea incapere, cat de frumos sau haotic am decorat-o cu propriile experiente.

Cum ar fi daca intr-o buna zi as afla ca e suficient sa ma concentrez asupra a ceea ce imi doresc iar acel lucru sa se intample doar pentru ca mi-am dorit eu ? Cum ar fi ca fiecare dintre noi sa descopere ca prin puterea gandului poate face cele mai traznite lucruri sa se intample ? Si daca dorintele au fost gresite ? Cine poate remedia ?

Secundele trec si in zborul lor iau cu ele si anii, totul se desfasoara atat de incert de rapid si uneori ajungi sa iti dai seama ca joci mai bine sau mai prost rolul vietii tale…dar habar nu ai cum sa il remediezi pentru ca Regizorul te lasa sa te descoperi si sa te redescoperi si sa te regasesti iar la final iti dai seama ca cel mai bine iti jucai rolul fara masti…asa cum esti tu…fara aparente sau farduri…

Ti s-a intamplat sa iti petreci timp convingandu-te cat de incapabil esti sa mai traiesti experiente inedite, sa iti explici ca realitatea este formata doar din componentele cunoscute pentru ca iti este teama sa mergi mai departe si sa visezi ? Si totusi, atunci cand esti foarte convins decoperi ca de fapt ai gresit si esti capabil de atat de multe incat te uiti surprins in oglinda si nu intelegi de fapt ce se intampla…si iti este teama pentru ca tocmai ce ai iesit din cubul ratiunii pure in care nu aveau loc emotiile. Dar cubul tau perfect s-a fisurat si atunci tot universul cladit de tine cu atata grija se destrama in infinit. Atunci cand simteai ca te sufoci aerul intra si iti umple plamanii si esti poate pentru prima data fericit ca respiri si aprecizi atat de mult ca o poti face… Cat de important ti se parea sa respiri ? Nici nu observai dar…

Are Romania nevoie de mine?

Chiar asa, are Romania nevoie de mine ca individ ?

Este una dintre intrebarile la care incerc sa gasesc raspuns din ce in ce mai des in ultima perioada si in aceasta tentativa derulez un pic filmul anilor inapoi.

Sunt unul dintre tinerii care crede ca prin munca sustinuta poti sa reusesti. Am inceput sa ma implic, sa lucrez inca din primul an de facultate pentru ca am inteles foarte rapid ca niciun angajator nu va fi impresionat de faptul ca am o diploma universitara daca nu pot demonstra ca am si abilitatile practice de a-i aduce plus valoare. Evident in primul an nimeni nu se gandea sa ma si plateasca pentru activitatea pe care o desfasuram si totusi le multumeam ca puteam sa aplic ceea ce invatam la facultate. In timp am demonstrat ca pot sa le aduc plus valoare prin faptul ca eram o parte a echipei si am inceput sa fiu si remunerata. Acum daca stau si ma gandesc ce salariu am avut in primii doi ani in care am fost angajata mi se pare hilar ca aveam motivatia necesara sa petrec la job intre 8 si 12 ore. Nu imi amintesc sa fi simtit frustrare nici din cauza programului nici a remuneratiei. Ma simteam apreciata si faceam parte dintr-o echipa iar acest lucru conta cel mai mult.

Pe langa faptul ca munceam, desi parintii m-au incurajat sa traiesc studentia din plin pentru ca apoi voi avea o viata intreaga sa ma duc la serviciu, am avut si bursa de studii ceea ce m-a determinat sa si aplic pentru o mobilitate Erasmus in ultimul an. Am plecat astfel la studii in Franta, la Strasbourg. Avand background jurnalistic am devenit corespondent de stiri de la Parlamentul European pentru televiziunea de provincie care m-a sustinut in acest demers. Aveam 21 de ani si cand am intrat in forul legislativ european mi-am spus in sinea mea ca acolo trebuie sa lucrez in continuare si mi-am urmarit visul cu tenacitate, iar in trei luni, pe langa facultate, eram si asistent stagiar a unui europarlamentar, responsabil cu PR-ul, relatiile cu presa si comunicarea la modul general. Experienta ma recomandase si nimic mai mult.

Am avut oportunitatea sa raman acolo. As fi avut o viata linistita, m-as fi plimbat intre Strasbourg si Bruxelles si as fi avut un salariu care nu mi-ar fi dat batai de cap. In schimb eu am optat pentru altceva. Am vrut sa revin in tara sa aplic lucrurile pe care le-am invatat atat pe perioada studiilor in Franta cat si a experientei acumulate in Parlamentul European. Am considerat ca Romania are nevoie de mine si nu am fugit de aceasta responsabilitate pe care, in conceptia mea, o are fiecare tanar roman care studiaza in strainatate. Daca ar fi sa rezum opinia parintilor, prietenilor si cunoscutilor, vizavi de aceasta decizie, o pot exprima sub urmatoarea forma: „Esti nebuna!”.

 M-am intors si m-am implicat in politica asa cum era normal pentru ca am simtit ca pot aduce plus valoare unei echipe in care am crezut si cred. Au trecut 2 ani din momentul in care m-am angajat in acest proiect si 2 ani si jumatate de cand m-am intors din Franta. Nu am fost niciodata o idealista sau naiva sa nu vad realitatile din jur dar inca mai cred ca Romania are nevoie de mine si de ceea ce pot aduce eu ca invidid pentru a o moderniza si a nu se mai afla la coada statele europene.

Fac parte din echipa democrat-liberala de la Sectorul 5, deci s-ar putea spune ca am lasat Strasbourg si Bruxelles pentru Salajan (in prima etapa, colegiul in care a fost ales deputatul pentru care lucrez) si mai nou Ferentari.

Am alte oportunitati de job? Sunt una dintre persoanele fericite care pe parcursul acestui timp a primit oferte de job din multe locuri si mai ales in strainatate… Ce am facut eu? Am refuzat pentru ca mi-am asumat un proiect in care cred, chiar daca nu sunt perfect convinsa ca Romania are nevoie de mine. Din pacate, in ultima perioada, vad Romania ca pe o tara in care oamenii isi plang singuri de mila si injura guvernul sau politicienii sau vecinii, nici nu conteaza pe cine, important e sa injure si sa critice total neconstructiv.

In ultimii 20+ de ani, pe plaiurile mioritice, cuvantul pe buzele tuturor este SCHIMBAREA dar foarte putini dintre cei ce sustin acest concept stiu in ce directie ar trebui sa se produca aceasta schimbare si de obicei sunt luati in ras sau contrati de ceilalti. Unde este viziunea pe termen lung (adica, mai departe de ziua de maine)? In ce fel de Romanie vor trai nepotii nostri si ce le asiguram? Iar daca noi, generatia tanara, nu ne gandim la aceste lucruri, de ce s-ar gandi pentru noi cei de varsta a treia? Din experienta lor putem invata lucrurile pozitive dar nu putem cere viziune asupra viitorului. E uman sa fie asa…

In 2012 voi avea 26 de ani si nu as vrea sa ma uit in urma si sa trec la pierderi ultimii 4 ani investiti in a ma face utila tarii in care m-am nascut. Sa fiu foarte sincera, nu imi fac griji ce voi face eu la nivel individual pentru ca din perspectiva egoista problemele mele se vor rezolva foarte rapid, probabil va fi mai greu sa imi impachetez lucrurile si sa deschid calculatorul pentru a-mi cumpara bilet de avion spre alte zone de soare pline . In schimb ma voi gandi la doua lucruri. Cate persoane ca mine vor proceda in acelasi mod si ce vor face cei ce vor ramane pentru ca nu au alte oportunitati.

Va plange atunci Romania dupa mine/noi?

Reflectie de weekend

În anumite momente ale existenţei mi-am dorit ca anumite lucruri să se întâmple, dar pentru că «împlinirea »  nu s-a produs instant, am făcut tot posibilul să uit de ele ca să nu am de ce să mă încarc negativ. Apoi am uitat de tot şi mi-am dorit altceva ce mi-a captat interesul şi tot aşa.

Recunosc că nu sunt constantă şi de obicei în mintea mea este un amalgam de gânduri.  În planul profesional deciziile trebuie luate rapid şi evident se bazează pe logică. În afara acestor limite deşi  există ţinte precise, latura emoţională îşi face apariţia în cele mai nepotrivite momente.

Rămăsesem la dorinţele care nu se împlinesc instant şi de care ajung să uit. Povestea Casablanca, despre care scriam la un moment dat, a fost doar una dintre ele.  Nu sunt cârcotaşă dar nu vrea să mă întrebe şi pe mine cineva CÂND îmi doresc  anumite lucruri???

Ştiu, ştiu…probabil ar trebui să fiu recunoscătoare că totuşi la un moment dat se îndeplinesc dar de ce nu atunci când trebuie…(cel puţin după mintea mea)…sau probabil că există un alt plan cu o altă formă decât cea pe care o vizualizez eu…Ar fi grozav să aflu şi eu mai multe despre acest proiect numit Andreea şi în acest mod poate ar dispărea şi haosul…

—————–

Sunt conştientă că prinsoarea în hăţişul rutinei nu îţi mai dă posibilitatea să visezi dar o dată ce în cubul în care ne inchidem apar fisuri şi ajungem să scoatem nasul afară ruptura este de cele mai multe ori definitivă.

M-am saturat…

M-am săturat să văd zilnic oameni încrâncenaţi, oameni supăraţi, oameni a căror singur vis este evadarea dar nici ei nu ştiu concret destinaţia.

M-am săturat să văd oameni care se ceartă şi se luptă fără să aibă nici cea mai mică idee de ce…

M-am săturat să văd marionete manipulate după bunul plac al unor indivizi cu un pic mai multă minte care au conştientizat că pot avea forţă asupra celor din jur doar pentru că celorlalţi nu le pasă.

M-am săturat să văd oameni fără idealuri, fără dorinte şi fără perspective. Lipsa perspectivelor nu este vina statului sau a societăţii ci o vină a individului care nici măcar nu se gândeşte că ar fi cazul să treacă de la stadiul de moluscă la unul superior.

M-am săturat să văd oameni trişti pentru că nu ştiu să ia decizii şi nu îşi asumă deciziile pe care le-au luat…

“Abureala” adolescentina

Măşti ce cad colorat pentru a fi înlocuite, oameni ce se ridică şi se scutură, fumul unei ţigări „uitate într-un colţ pe etajeră”, linişte… Aş vrea să fiu brutal de sinceră atunci când spun o minciună pentru a smulge un zâmbet de pe un chip trist. Mi-ar plăcea să fiu diplomată atunci când jignesc şi dau sentinţe dureroase pentru a trezi un individ la realitate. Uneori mă întreb cu ce drept fac aceste lucruri. Am dreptul să mă încarc pozitiv cu zâmbetul unei persoane a cărei realitate a fost deformată intenţionat? Probabil că nu şi totuşi o fac cu o nonşalanţă ce mă înspăimântă. Cu ce drept desfiinţez principiile de viată ale unui om doar pentru nu coincid cu ale mele? De ce realitatea mea trebuie să fie realitatea celor din jurul meu? Cum arată feţele personalităţii mele? Întocmai măştilor veneţiene, lucrate cu mare grijă şi atât de variate şi complexe. Sunt situate în permanenţă în extremele periculoase. Cum arată măştile mele? Sunt măştile normalităţii, sunt lucrurile care nu mă disting din mulţime pentru că ele mă învaţă să fiu moderată şi să nu simt cum îmi clocoteşte sângele prin vene atunci când apare o scânteie (pozitivă sau negativă). Ar trebui să fiu o femeie matură şi totuşi îmi place la nebunie jocul de-a copilăria şi de-a adolescenţă. Am responsabilităţi suficiente şi totuşi în mintea mea sunt total iresponsabilă (noroc că fac eforturi să ţin bine închisă cutiuţa). Oglinzi şi fum, „the show is over”, sclipiri orbitoare, vise de pereţi alb-negru coloraţi în New York… Eh, cam aşa funcţionează şi mintea mea când este lăsată liberă şi se simte confortabil. Atunci când îi dau voie să se exprime tinde să fugă în direcţii total necunoscute şi să nască nişte monstruleţi (dar sunt ai mei şi sunt tare draguţi) denumite generic obsesii. O Doamne, dintre cele mai variate…azi un cântec ascultat pe repeat până când urechile mele se răzvrătesc şi corpul meu îşi arată repulsia organică, mâine un film pe care retina nu vrea să îl mai vadă a o mie şi una oară, poimâine un vis…o idee răzleaţă ce îmi face plăcere la un moment dat sau mi-a fost subtil inoculată şi uite cum se dezlănţuie infernul. Gândul transformat în obsesie e doar în mintea mea dar are o forţă incredibilă de a schimba realitatea înconjurătoare, de a scoate la iveală egoismul feroce, de a-mi convinge organismul să o accepte şi să acţioneze într-o unică direcţie…aceea de a rezista oboselii pentru a duce planul la îndeplinire. E totul atât de incoerent încât simt nevoia să mulţumesc celor ce au avut răbdare până aici. Sunt convinsă că nici măcar eu nu aş fi reuşit aşa că mă decid să nu recitesc pentru că voi apăsa delete fără să stau pe gânduri. Aici a fost o bucăţică din Andreea Have a wonderful evening!

Cand devine visul realitate?

Cu siguranta fiecare dintre noi are un vis mai mult sau mai putin realist care si-ar dori sa devina realitate intr-o buna zi.

De-a lungul timpului, am avut vise care mai de care mai variate si o parte dintre ele, sa spunem cele mai realiste s-au indeplinit si s-au transformat in existenta cotidiana. Partea proasta in ceea ce ma priveste este ca atunci cand reusesc sa obtin ceva ce parea imposibil pana la momentul respectiv deja in scurt timp trebuie sa visez la altceva, un nou tel, un nou proiect, altceva care sa ma tina in alerta, sa ma faca sa imi doresc mai mult.

Am visat la multe lucruri si poate unele dintre ele nici nu meritau atat de multa atentie pentru ca in timp au disparut de la sine sau mi-am dat seama pe parcurs ca erau doar cai verzi pe pereti si nu exista la final nimic care sa ma bucure sau sa ma faca sa zambesc pentru o fractiune de secunda. Probabil pe parcursul existentei, fiecare dintre noi isi doreste cate ceva care peste o perioada de timp bine determinata reprezinta doar o aberatie a unor momente de ratacire. Totusi au fost investite timp si energie, probabil pentru ca nu putem mereu sa ne dam seama, subiectiv vorbind, ce ne dorim cu adevarat si ce este posibil din ceea ce ne dorim.

Exista vreo strategie concreta de a a-ti atinge visele? De a le face sa se transforme in realitate? Sincera sa fiu nu cred…in schimb stiu sigur ca in momentul in care incepi sa constientizezi ca iti doresti ceva foarte mult, deschizi ochii si vei descoperi noi si noi oportunitati. Mereu am stiut care sunt pasii ce trebuie facuti atunci cand mi-am dat seama ca vreau ca ceva sa devina realitate.

In toata expunerea de pana acum nu m-am referit nicio secunda la nimic din ceea ce priveste viata afectiva…acolo nu mai este la fel de simplu…

Criza economica:pericol sau oportunitate?

O chestie foarte interesanta care mi-a ramas in minte si pe care am citit-o pe profilul de FB a unui amic super smart sau “mentorul” cum ii spun eu, este urmatoarea: chinezii folosesc doua linii pentru a scrie cuvantul  ”criza”…o linie pentru pericol alta pentru oportunitate.

Trebuie sa recunosc ca din momentul in care a inceput criza, amplificata de stirile apocaliptice transmise de organele media, mi-a fost transmisa involuntar starea de nesiguranta pe care ti-o da un astfel de context economic nefavorabil. In acelasi timp in mintea mea a mai rasit o idee…aceea ca menirea unei crize este si de a cerne valorile. De foarte multe ori este nevoie de o astfel de situatie pentru a vedea exact cine sunt adevaratii luptatori capabili sa mearga mai departe, cine sunt supravietuitorii ce au capacitatea sa inceapa totul de la zero si evident cine sunt cei care au beneficiat de castiguri usoare, fara a depune prea mult efort (fizic, intelectual, etc). Ei bine, cred ca acestia din urma sunt si cei care stau si se lamenteaza de pe margine fara a incerca sa caute oportunitatile deschise de criza economica. Consider ca oamenii cu adevarat valorosi au capacitatea de a excela in orice situatie poate si prin simplul fapt ca psihicul lor este pregatit pentru a infrunta orice tip de pericole si schimbari.

In ultimii ani nimeni nu isi mai cauta un loc de munca de unde sa iasa la pensie. Oamenii se specializeaza, cauta locuri de munca mai bine platite, unde sunt mai bine apreciati si au si avantaje. Forta de munca nu mai sta pe loc. Nu ar trebui sa mai exista aceiasi teama ca daca vei fi dat afara sau obligat sa iti dai demisia nu vei avea ce sa faci. Ei bine, la noi nu se intampla asa. De ce? Pentru ca nu se discuta despre spiritul antreprenorial, pentru ca nu exista creativitate ci niste stiri triste menite sa te deprime: “Au spus la TV ca rata somajului este de x%”. Suna cunoscut?

Eu nu cred in astfel de concepte ci cred in sansa fiecaruia si cand vorbesc despre sansa nu ma refer la noroc picat din cer ci la actiuni menite sa ti se acorde sanse, sa fi remarcat si sa iti poti evidentia si exploata potentialul.

Nu cred in strategii care se pot aplica oricui si oricand si care sa garanteze succesul dar exista niste pasi ce te pot ajuta sa iti definesti optiunile. O tactica care se aplica de principiu pe zona de business si mai putin la nivel personal dar care poate fi adaptata cu succes este analiza SWOT( streanghts-weaknesses; opportunities-threats). Fiecare dintre noi trebuie sa stie care ii sunt punctele tari si punctele slabe si functie de acestea sa se raporteze la oportunitatile si amenintarile pietei.

Luam o foaie de hartie si un pix si facem acest exercitiu? Astept sa imi povestiti rezultatele!

De ziua mea

A fost si ziua mea…si desi nu prea consider aceasta zi un subiect de sarbatoare pentru ca este o nebunie sa iti doresti sa sarbatoresti faptul ca ai mai imbatranit cu un an, de fiecare data prietenii mei dragi ma fac sa ma simt special si sa uit ca ar trebui de fapt sa fiu deprimata.

In fiecare an de la miezul noptii incep sa sune telefoanele, sa primesc mesaje, sa mi se scrie pe Facebook…si mai mult decat atat sa mi se faca surprize care mai de care mai frumoase care ma fac sa ma simt atat de iubita. Evident ca nici anul asta nu a fost o exceptie si imi dau seama cat de importanti sunt oamenii din viata mea pe care ii supar de multe ori pentru ca nu am timp de ei sau sunt egoista. De fiecare data mi se demonstreaza ca poate nu prioritizez bine dar in acelasi timp mi se demonstreaza prietenia lor adevarata si sincera pentru ca ma accepta asa cum sunt ei.

Nu am de gand sa povestesc nici cum am petrecut, nici ce cadouri am primit pentru ca nu exista petrecere mai frumoasa decat alaturi de oameni care isi doresc sa iti fie aproape si nici cadouri mai frumoase decat sufletele lor deschise.

Nu am de gand sa ii nominalizez pentru ca ei se stiu si fiecare dintre ei stie ce rol important are in universul meu, cum imi influenteaza viata si evolutia si ma iarta de fiecare data cand sunt egocentrista.

Love u si da…acesta este un elogiu adus prietenilor mei!